M-a inselat, m-a parasit, mi-a aratat ca nu insemn nimic pentru el. Si trebuie sa ii demonstrez ca a gresit, ca merit sa fiu iubita, merit sa fiu iubita de el si de oricine.

Vreau sa fi facut parte din viata lui si vreau sa inteleaga ca atunci cand a trantit usa a desprins o parte din sufletul lui, nu din al meu. Vreau sa fiu iubita de el si apoi sa plec, vreau sa ma razbun.

Nu vreau sa mi-l imaginez in bratele altei femei, desi fac asta de fiecare data cand nu imi raspunde la telefon. Merit sa fiu iubita si daca el nu mi-o demonstreaza, atunci sunt un nimic. Il vreau, iar el nu ma vrea. El isi poate continua viata alaturi de alta, poate gasi una mai buna, in timp ce eu imi deplang nefericirea departe de bratele altui barbat.

L-am aruncat de fiecare din viata mea cand il suspectam si in secunda urmatoare l-am chemat inapoi, dar nu am auzit decat ecoul sufletului meu pustiu. Ma simt dezgolita fara el si cred ca mi-am pierdut capacitatea de a iubi si de a fi iubita.

M-a secatuit, mi-a furat orice fel de simtire. Nu mai respir, nu mai gust, nu mai aud, nu mai simt fara el. Sufletul meu atarna de al lui, alunecand incet inspre abis.

In clipele de luciditate, realizez ca el nu e totul, realizez ca nici macar nu il iubesc. Iubesc ceea ce ar putea sa fie si sper ca eu as putea fi cea care l-ar putea schimba. Imi amintesc de clipele frumoase, imi amintesc de te iubesc-ul lui mormait si mi se face dor de noi. Dar acel noi nu a fost decat o iluzie. Iluzia mea...

E plin de defecte si urasc ceea ce am devenit pentru el. Am vrut sa fiu perfecta pentru el si am uitat sa mai fiu eu. Nu ma mai recunosc. Sunt buimaca, sunt confuza, alerg ca o nebuna. Am intrat in sevraj si simt ca as muri daca nu mi-as injecta o doza din nepasarea lui. M-as preface ca e iubire si totul ar fi perfect. Totul ar avea din nou sens. Ce lume perfecta, ce minciuna perfecta!

Stiu ca intr-un final ii voi spune adio, dar imi prelungesc chinul spunandu-i la revedere. Imi port povara cu mandrie, de parca iubirea ar trebui sa insemne numai suferinta. Si stiu ca nu e asa. Stiu de la indragostitii pe care ii blestem zi de zi. De maine ma las de el. De maine… Sau poate ar trebui sa mai stau langa el, asa cat sa ma dezobisnuiesc incet incet de el. Nu, de maine, ii spun adio. O sa regret, dar nu o sa il chem inapoi.

Ce daca nu-i pasa de mine? Nici mie nu imi pasa de el, iar nepasarea-mi imi va fi razbunare. Nu te vreau, nu ma vrei. Ma vei chema tu inapoi si nu din iubire, ci pentru ca ti-ai pierdut sclava. Obisnuinta te va macina, iar eu cea familiara nu iti voi mai fi accesibila. Nu ma vei mai poseda cand vrei, ma revolt, imi arunc jugul si te condam sa il porti tu.

E drept, ma voi simti groaznic fara catuse. Cum sa mananc, cum sa merg, cum sa traiesc acum ca nu mai sunt intemnitata? M-am obisnuit cu catuse, cu jug, cu o celula ce credeam ca e aproape de inima ta. Credeam ca temnita imi e calduroasa pentru ca e incalzita de focul iubirii noastre, cand de fapt iadul imi oferea salas. Nu stiu cum este Raiul, dar stiu ca tu nu esti acolo si imi este indeajuns.

Voi invata incet incet sa ma descurc fara tine chiar daca va trebui sa uit totul si sa invat din nou ce inseamna a iubi. Voi reusi, pentru ca vreau, pentru ca pot, pentru ca pot fi iubita si pentru ca ma iubesc. Stiu ca imi va fi greu, dar sunt calita. Anii de temnita alaturi de tine m-au invatat sa indur usor suferinta. Si orice schimbare este grea. Ma va anima gandul la recompensa, intrucat rasplata finala este viata mea.